Alexandrina şi vraja din nopţile albe

Alexandrina şi vraja din nopţile albe

Alexandrina Hristov este misterioasă, îndrăgostită, nocturnă, artistă până în măduva oaselor, fidelă publicului ei şi unui stil inconfundabil, adus de la Chişinău, care rămâne atipic în agitaţia Bucureştilor.
Fotografii: Oltin Dogaru

Oraşul nostru e distrus, nu avem unde merge. (...) Ne rămân doar umbre.(...) Sfântă Mandragora, tu mai crezi în Crăciunul fericit? (...) Am înţeles târziu cum începutul e sfârşit. (...) Ce îţi doreşti mai mult de-atât? Asta-i Alexandrina. Cântă, compune, scrie versuri, pictează, se plimbă prin ploaie, cum îmi spusese prima dată când i-am luat un interviu, în urmă cu câţiva ani. Atunci, îşi purta părul scurt, într-o tunsoare bob. Acum, are părul lung, dar la fel de negru, poartă rochii vaporoase sau cu bretele din sfori, vocea ei tot mai păstrează influenţele ruseşti, încă se promovează pe Facebook şi pe My Space, nu are un impresar, iar clipurile ei nu sunt difuzate pe posturile TV. Chiar şi aşa, oamenii îi ştiu piesele – Fata merge pe jos, Printre flori, Avionul de aur, Spre sud...

Primul ei album, Om de lut, apărut în aprilie 2009, a dispărut rapid de pe rafturile de la Cărtureşti. Dar Alexandrina nu s-a grăbit. Al doilea album, care se va numi simplu Alexandrina, va fi lansat abia în această toamnă, cel mai probabil pe 11 noiembrie, la Sala Palatului. Încă mai înregistrează, într-un
studio din Timişoara.

Alexandrina Hristov s-a născut pe 5 mai 1978, la Chişinău. Copilăria ei, aşa cum ţi-o povesteşte la o cafea, are un farmec aparte. Tatăl ei, Victor Hristov, este pictor şi Alexandrina şi-a petrecut multe ore în atelierul lui, acolo unde obişnuia să îi „refacă” tablourile.
Un flash din copilărie: „Stau pe un scaun în atelierul tatei. Tavanul e înalt, e cald, eu în chiloţei albi. Am cinci ani. Ambii genunchi juliţi şi coloraţi în verde de briliant. Bretonul intră în ochi, mă încrunt. Izbitor şi special miroase atelierul. Dizolvant şi ulei. Aşa miroase şi tata când vine acasă.”

Mergea la o grădiniţă aflată chiar în curtea blocului în care a copilărit, din cartierul Telecentru. Şi mama ei o striga de la etajul opt: „Alexandrina, hai acasă!”. Acasă era înconjurată de culori şi nimeni nu-i interzicea să picteze pereţii. Astăzi are un atelier deasupra clubului Control din Bucureşti şi îşi vinde online (alexandrinahristov.blogspot.ro) tablourile, în special chipuri feminine, cu nume ca Insomnia, Pink Martina, Anisia, Maria sau Singing Unicorn. Alteori, sunt doar iniţiale. S sau O. Alexandrina spunea într-un interviu că în toate aceste tablouri ar fi chiar ea, dar multe sunt inspirate de prietenele ei. Se întâlnesc la o cafea, le face fotografii, apoi le pictează. Altele sunt doar imaginaţie. I se pare evident care sunt fictive şi care sunt inspirate de fiinţe reale, pot fi diferenţiate după maniera de stilizare. Poate picta şi trei tablouri într-o noapte, dar are şi lucrări care aşteaptă de ani buni să fie terminate. La sfârşitul anului trecut, Palatul Parlamentului din Bucureşti a găzduit o expoziţie comună Alexandrina şi Victor Hristov.

Dar în aceste zile, în care primează finalizarea albumului, pictează mai rar. E complet prinsă în acest produs 100% al ei. „Versuri, muzică, orchestraţie, chiar şi designul copertei – totul e făcut de mine. De asta am ales să se numească Alexandrina. Ştii că e şi numele unei specii de magnolie?” A început să lucreze în studio în februarie 2012 şi de atunci viaţa ei a devenit un du-te vino între Bucureşti şi Timişoara, oraşul trupei cu care cântă. Când pleacă, tatăl ei vine la Bucureşti să stea cu Valentina, fiica ei de 14 ani. La Timişoara, unde anul trecut a petrecut în total vreo şase luni, Alexandrina stă în casa unei prietene, are camera ei, cu pianină, iar în rarele momente când iese din studio merge la herghelia Izvin. Echitaţia e ceva cu care s-a familiarizat în vacanţele la Praga, la fratele ei, care a ales să locuiască în Cehia, după ani buni petrecuţi în America. „El nu e artist, dar e cel care, în adolescenţă, m-a influenţat cu gusturile lui muzicale.”

Muzica ei de acum este un mix de pop acustic, jazz, rock contemporan, soul şi influenţe alternative. Pentru că nu e uşor de definit, o întreb cum o descrie ea. „Eu simt muzica, ea face parte din mine. Sunt alţii care se pricep să o descrie. Eu ştiu doar s-o aud şi s-o transmit. Fiecare cu locul lui.” Cântă în română, rusă şi franceză, dar pe noul album toate piesele sunt în română, cu excepţia uneia în rusă.

Când creează, nu se gândeşte la public. Dar uneori îşi pune problema dacă textul nu ar deranja. „Venind de dincolo, de peste Prut, şi mentalitatea mea e alta. Eu nu am crescut aici şi multe lucruri nici nu le cunosc. Şi e una să te naşti şi să trăieşti o viaţă aici şi alta să trăieşti o viaţă dincolo şi să vii aici. Nu mă simt străină, dar nu pot să le ştiu pe toate. Iar la nivel de limbaj, încă sunt tentată, deşi destul de rar, să traduc din rusă.” În casa lor de la Chişinău, de pe strada Gh. Asachi, se vorbea română, la fel şi la şcoală, dar în curte, la magazin, pe străzile oraşului, oamenii foloseau rusa – o limbă la care ea se întoarce când vrea să-i spună ceva în secret Valentinei. Fetiţa ei avea şapte ani când a plecat din Republica Moldova şi încă îşi mai aminteşte cuvintele.

La Chişinău, Alexandrina a fost nu demult să filmeze videoclipul piesei Pijamale reci. Într-o seară, a mers într-o emisiune TV, Sare şi Piper, moderată de prietena ei, Nata Albot. Şi, pornind de la o glumă, au organizat pe loc un concert pe care a doua zi îl dădea în faţa a 300 de oameni, în clubul Albion. Da, Alexandrina Hristov are public şi la Chişinău. Deşi se întoarce acolo destul de rar şi pentru scurt timp, de obicei când îşi duce fiica în vacanţe. De fiecare dată, o uimeşte verdele oraşului, cu plopi şi nuci tot mai înalţi. O întreb cum erau vacanţele din copilăria ei. „Plecam la bunici”, îmi spune. „Bunica mea de la nord stătea la 200 de km, iar cea de la sud, la vreo 70 de km de oraş.”
Apoi, ne întoarcem la publicul ei. „Are toate vârstele, toate culorile, toate hainele, toate zâmbetele, toate expresiile, nu pot să-l definesc. Am zis mereu că sunt apropiată de publicul meu din România, ei sunt oamenii care îmi ascultă piesele. Contează foarte mult pentru un artist să fie apreciat. Numai aşa poţi să mergi mai departe, asta îţi suflă vânt în pânze.”

Alexandrina e unul dintre puţinii artişti care nu pun mare preţ pe promovare, dar care continuă să aibă un public. „Mă bucur că publicul meu e ăla care caută, care se interesează, nu e publicul îndobitocit, căruia îi dai mură-n gură. Eu nu prea urmăresc piaţa muzicală din România, pentru că mă întristează.” A cântat în Londra, Moscova, Sankt Petersburg şi oriunde a fost chemată. Nu stă niciodată să-şi caute concerte şi nu are un impresar. De organizarea concertului de lansare a albumului, de la Sala Palatului, se va ocupa împreună cu iubitul ei.
Şi o rog să-mi povestească din nou cum a venit în Bucureşti. Deşi ştiu tot ce urmează să-mi zică. A spus povestea asta de atâtea ori, încât parcă nici ea nu mai are chef. „A fost ciudat, pentru că am nimerit într-un Bucureşti agitat, eu venind de la Chişinău, de la ţară, ca să zic aşa.” Locuia în zona Kogălniceanu, de la fereastră vedea „betoane, mulţi oameni, peturi”. Poate că se întreba cum ajunsese aici. În 2005, un prieten de-al ei, Paul Cuzuioc, student la regie în Viena, făcuse un documentar – Trois femmes de Moldavie. Era despre o femeie dintr-o familie de nobili care îşi pierduse casa, despre o învăţătoare liliputană şi despre ea – Alexandrina.

Cuzuioc o filmase în atelierul tatălui ei, în curte, în parc, inclusese şi câteva piese pe care ea le avea deja înregistrate. Alexandrina nu a văzut filmul nici până azi, pentru că nu poate urmări materiale cu şi despre ea. Spune că e prea autocritică. Dar filmul şi piesele au ajuns la Paul Nancă, iar el a chemat-o la Bucureşti. „Şi prima dată am venit în februarie, iar în aprilie mă mutam aici. Cred că pe 7 aprilie am avut lansarea de la Café Deko, la TNB. Şi pe fetiţa mea am luat-o în iunie, după ce a terminat clasa I. Eram foarte stresată. Pe lângă faptul că am nimerit într-o altă lume, eram în faţa unui altfel de public, pentru că eu în Chişinău mai cântasem o singură dată într-un club, unde erau vreo 30 de oameni şi toţi erau cunoştinţele mele. Aici îmi tremurau mâinile, picioarele, uitam partituri.” Avea deja aproape toate piesele de pe primul album. „Am fost foarte productivă cât am stat la Chişinău”, spune azi. Aşa au început serile ei la Café Deko, care aveau să o facă rapid cunoscută în rândul urbanilor.

Discuţia noastră, la o terasă în centrul Bucureştiului, este haotică, sărim de la o idee la alta şi ştiu că-mi va fi greu mai târziu să construiesc un text coerent. Şi, într-un final, mă hotărăsc să păstrez ceva din tot amalgamul conversaţiei.
Alexandrina a avut două joburi în toată viaţa ei. La unul a rămas jumătate de an, la celălalt două luni. După ce absolvise un colegiu de pictură şi Facultatea de Tapiserie la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, a lucrat în Centrul de Cultură Chineză din Republica Moldova, unde a încercat să şi înveţe chineza şi hieroglifele; încă mai păstrează caietele de atunci. „Iar celălalt job a fost o aventură. Când m-am angajat, credeam că ştiu Photoshop. Nu ştiam nimic. Îmi sunam pe ascuns soţul, el îmi explica şi eu executam. Aşa am scos o revistă pentru mirese, se numea Splendid, am făcut şi ilustraţii pentru rochii, şi desene pentru etichete de vinuri.” Dar nu i-a plăcut. Ideea de program i se părea deprimantă.

Astăzi, se trezeşte la 7.00 dimineaţa, îşi pregăteşte fiica pentru şcoală, apoi adoarme din nou. Neavând program, fiecare zi e altfel. Iar nopţile sunt pentru creaţie. Cel mai puternic imbold să scrie e tristeţea. „Când sunt fericită, nu-mi vine să scriu, că mi-e bine şi-aşa. Câteodată caut tristeţea cu lumânarea. E adevărat că am piese scrise şi când eram foarte fericită, cum e Tu eşti cea mai frumoasă parte din mine. De obicei, scriu noaptea, când se sing luminile, oamenii dorm, iar eu rămân singură şi mă pot aduna în gânduri.”
Şi dacă nu-şi mai aminteşte prima ei expoziţie, despre care tatăl ei i-a spus că a fost pe când avea cinci ani, îşi aminteşte clar primele piese, de pe când avea opt ani. Anotimpurile erau schiţe mici, scrise la pian. „N-am mai cântat apoi o vreme. M-am reapucat brusc când s-a născut fetiţa mea. Nu mai ştiu exact care a fost momentul când m-am aşezat din nou la pian, dar îmi amintesc perioada, Valentina era foarte mică, stăteam mai mult acasă cu ea...”
Poate că lucrurile ar fi stat altfel dacă nu ar fi devenit mamă atunci, dar nu vrea să se gândească la asta. „Poate aş fi scris. Nu ştiu. Eu sunt fericită aşa.”

Când s-a căsătorit era foarte tânără. „A fost un moft”, spune. Amândoi erau tineri şi aveau să se despartă după câţiva ani. La un an de la căsătorie, se năştea Valentina. Pe atunci era studentă. „Am avut o viaţă destul de schimbătoare, am trecut prin multe într-un timp destul de scurt. Nu a fost uşor. Îmi amintesc că era iarnă, mergeam la facultate, iar tata stătea cu fetiţa în parcare, cu motorul pornit şi mă aştepta să cobor să o alăptez. A fost şi inconştienţa vârstei. Acum, şi mie îmi e mai greu să accept gândul că aş mai face un copil.” Fetiţa îi seamănă, i-a moştenit până şi migrenele. „Are o voce atât de frumoasă, dar refuză să cânte de faţă cu mine. Când eram mică şi am abandonat muzica şi pictura, am zis că eu nu sunt suficient de bună. Cred că prin asta trece şi copilul meu. Ea a studiat violoncel, harpă şi pian. O încurajez întotdeauna, aşa cum m-a încurajat şi tatăl meu. Acum e pasionată de makeup şi fotografie.” Aşa cum şi Alexandrina a fost cândva, când făcea cursuri de machiaj la Chişinău, câştiga premii în concursuri, iar machiajele ei apăreau într-o revistă rusească.

O întreb dacă mergea des la Moscova. Dar nu. Poate doar în copilărie, când o însoţea pe mama ei, filolog şi profesor la Universitatea din Chişinău, care avea adesea drumuri în capitala Rusiei. S-a întors acolo în 2011, când a cântat în cadrul unui festival de jazz. „M-am plimbat patru zile la rând prin Piaţa Roşie, numai acolo mergeam; în mausoleu nu am intrat, mi-e frică de Lenin”, adaugă cu un zâmbet ştrengăresc.
Aş putea să tot scriu despre Alexandrina. Despre zilele ei de shopping la Londra. Sau despre rochiile pe care le creează special pentru ea Claudia Castrase. La rândul ei, se gândeşte să lanseze în viitorul apropiat o linie de haine şi accesorii atipice.
După şedinţa foto din studioul lui Oltin Dogaru, cu care Alexandrina filmase şi videoclipul piesei Oraşul Umbre, şi după întâlnirea noastră de la o terasă, i-am trimis o listă de cuvinte. Şi ea a scris ceea ce urmează.

ARTĂ. „Mod de viaţă. Artist te naşti. Cu părere de rău, mai nou semnificaţia cuvântului artist este dată peste cap. Artistele pe care le vedem astăzi ţopăind pe scenă sumar îmbrăcate nu sunt decât nişte produse fabricate cu un singur scop: banii. Ele merg şi aşa, după o reţetă veche care funcţionează. Toate au aceeaşi faţă, acelaşi temperament, aceleaşi forme şi culori. S-a ajuns să se confunde meseria de interpret, cântăreţ, cu originalitatea unui artist, unui creator. Trist.”   

DRAGOSTE. „Este tot ce contează. Nu ştiu cum ar fi calitatea vieţii dacă nu am putea iubi. Cred că am fi mai mult morţi decât vii. Cred că am fi morţi. Este minunat să te trezeşti dimineaţa şi să simţi cum îţi curge iubirea prin vene. Cele mai degeaba zile nu sunt fără soare, sunt fără iubire.”

NOPŢI ALBE. „Hoho! Câte au fost şi câte vor mai fi... Sunt omul nopţii. Tata zice că-s bufniţă. Fiind atât de neagră, noaptea alungă oamenii la somn. Iar mie mi-e mult mai uşor să mă adun în gânduri şi să mă las purtată de imaginaţie.”

ORAŞUL UMBRE. „Am trăit, am scris, am compus, am orchestrat, am filmat. În cazul videoclipului, oamenii din jur au fost foarte importanţi. Fără ei nu aş fi reuşit toate astea. Totul a pornit de la idee, apoi au apărut oamenii care au înţeles-o şi care au vrut să se implice. M12, Rodi şi Oana, care au lucrat pălăria din videoclip (şi de pe coperta noului album), prietenele mele Claudia Castrase şi Natalia Vasiliev, care mi-au făcut ţinutele, Oltin Dogaru, cu care m-am topit de cald sub soarele arzător de august, într-un oraş distrus, unde mirosea a smoală, iar şerpii se ascundeau sub moloz. Clipul a fost o aventură de câteva zile, fără un subiect clar de scenariu. Improvizaţie.”

MISTER. „Unde dispar cheile când mă grăbesc să ies din casă? Luna e misterul copilăriei mele. Are aceeaşi expresie a feţei, neschimbată.”

CHIPURI. „Diafane, cu ochi mari. Mama.”

OM DE LUT. „Albumul de debut. Cântece scrise timp de opt ani. Prima mea adevărată experienţă în studio. Margaretei Sterian îi aparţin versurile piesei cu acelaşi nume. Imaginea de cover a albumului am pictat-o eu. E o lucrare mică în ulei. Au vânat-o câţiva cumpărători, dar o păstrez.”

TIMP. „Îl pierdem sau ni-l facem tot noi, pentru noi. Poate că timp nici nu există, iar cine l-a inventat a vrut să ne inducă în eroare şi să ne manipuleze.”

PERFECŢIUNE. „Unii zic că perfecţionismul e o boală. Dar cum altfel simţi bucuria rezultatului dacă nu a ieşit perfect ceea ce ai gândit?”

CALM. „Vine cu vârsta. Până nu demult, am avut un mod de viaţă destul de zbuciumat. Acum simt că mă aşez.”

TOAMNĂ. „Frunzele foşnesc sub tălpi în pădurea colorată. Totul e aur.”

PĂRINŢI. „Mi-au dat tot şi chiar mai mult decât se putea. Cred că nici nu bănuiau cât de mult mi-au dat. Mama, Valentina, a fost o femeie puternică şi foarte feminină, doctor în ştiinţe, profesor la Universitatea de Stat. Dar a murit devreme, în chinuri mari provocate de boală. Cu toate că nu am putut să-i fiu în preajmă decât până la 13 ani, mi-a rămas cea mai vie amintire, cea mai prezentă. Un model de urmat. Tata este pictor. M-a educat încurajându-mă. Tot ce făceam, ce pictam, ce gândeam era perfect. Aşa m-a făcut să cred.”

POEZIE. „Poezia există în orice. Dacă deschizi ochii, o observi.”
JOC. „În copilărie mă jucam în faţa oglinzii, cântam cu deodorantul mamei în mână pe post de microfon. Acum fac acelaşi lucru, dar pe scenă. Oglinda e publicul meu.”

SINGURĂTATE. „Benefică. Importantă pentru dezvoltarea personală. Când eram foarte mică, îmi era frică să rămân singură. Când am început să o înţeleg, nu am mai simţit nevoia de oameni. Lumea  din jur bruiază, uiţi cine eşti, uiţi să gândeşti (deşi gândirea excesivă ucide). Chiar dacă iubesc oamenii, obişnuiesc să păstrez o oarecare distanţă.”

VIAŢĂ ÎN DOI. „A fost o perioadă în care eram convinsă că nu există bărbatul perfect pentru mine. Credeam că m-am născut în altă epocă decât el. Sau pe o altă planetă. Mă împăcasem cu gândul că restul vieţii mi-l voi petrece în singurătate. Şi eram fericită cu această descoperire. Gândeam greşit, dar relaxat, neîncercând să mai schimb ceva. Dar pentru oricine există cineva perfect. Când stelele se aliniază, el apare din senin. Aşa mi s-a întâmplat şi mie.”  

PIAN. „Iubire la prima vedere. Când eram în clasa I, la una din şcolile de muzică din Chişinău, şi nu aveam propria pianină, mergeam la vecinii de la etajul 2 să studiez gama do major, apoi menuete şi poloneze. Nu înţeleg nici până în ziua de azi marea răbdare a vecinilor mei minunaţi, care acceptau atâta gălăgie. Abia după jumătate de an, părinţii mi-au luat o pianină de culoarea toamnei, cărămizie, fiind convinşi că o să termin şcoala de muzică. Am abandonat-o după doi ani. Dar pianina vecinilor nu o s-o uit niciodată.”

FERICIRE. „Îmi amintes că la 25 de ani fericirea era alta. Era mai accesibilă şi mai luminoasă. Poate mai oarbă, mai copilăroasă. Acum fericirea mea s-a maturizat. Sunt nespus de fericită constant, dar e vorba de o alt-fel de fericire. Linişte şi împăcare.”

COPILĂRIE. „Stau în iarbă, în poieniţa de lângă bloc, primăvara, în mai, şi prind bondarii leneşi, care-mi vin singuri în palmă. Îi strâng frumos la Marea Adunare în sticluţa goală de chefir. Ascult şi privesc cu atenţie cum se zbat şi zumzăie după sticlă. Copiii sunt nişte vânători sadici. Altă dată, la ţară, la bunica, mă încăpăţânez să învăţ un pui de gâscă să înoate în căldarea cu apă; el încearcă să iasă, iar eu insist să-l şcolesc, până se îneacă, sărăcuţul...”

UN LOC. „Mă plimb cu mama şi tata cu barca pe Lacul Comsomolist (Valea Morilor). Tata sare în apă. Şi eu după el. Pleosc!”
UN CONCERT. „La Gărâna, cerul era foarte aproape, stelele îţi cădeau în cap, aerul era rece, publicul destul de ameţit de afinată, iar mie-mi era foarte cald pe scenă. Pentru prima dată am cântat printre munţi şi stele.”
TRUPA. „Cu Petre Ionuţescu, trompetistul meu, m-am cunoscut la Lăptărie, în timpul unui concert Blazzaj, în 2006. Am povestit o noapte întreagă, aveam senzaţia că ne ştim de-o viaţă, după care am zis să strângem o trupă. Lucrurile au curs armonios. Instrumentiştii mei sunt foarte buni şi îi iubesc cu toată inima. Gabriel Almaşi, chitaristul, e creativ şi mereu în priză. Aceşti doi prieteni au făcut producţia muzicală a primului album, Om de lut.”

PRIMA ŢIGARĂ. „Cred că aveam şapte ani. Bunica m-a trimis cu verişoara mea după limonadă şi dulciuri la depozitul restaurantului Moara Veche, unde lucra. Noi ne-am umplut buzunarele cu vreo şapte pachete de ţigări, curioase cum sunt la gust. Ne-am dus în pădurice şi am aprins o ţigară. Am tuşit şi am ameţit. Am aruncat toate pachetele în iarbă. Mi-am promis să nu mai fumez niciodată. Cu un an în urmă am aflat că fratele meu făcuse acelaşi lucru. Sângele apă nu se face, poveste de familie.”

FANI. „Îmi amintesc cu drag când primesc cărţi de la fanii mei. Ultimele două au fost Mama, de Grigore Vieru (o carte a copilăriei mele, scrisă cu caractere chirilice) şi Fuga spre câmpul cu ciori, de Savatie Baştovoi. Fanii mei mă alintă şi cu dulciuri, cu jucării hand made, pandantive, ceasuri şi inele, chiar şi cu poze cu ei înrămate cu grijă. Am primit şi sculpturi, şi desene, şi scrisori de mână.”

SATISFACŢIE. „Să o admir pe fetiţa mea. Mi-e foarte dor de ea când era micuţă. Deseori îmi vine să dau timpul înapoi, să mai primesc felicitări de ziua mea, desenate cu mânuţa ei, să o mai ţin puţin în braţe, să o mai legăn, să-i mai spun poveşti în care să creadă.”

Revista nr. 104, septembrie2013

Ţi-a plăcut acest articol?

Fii smart & chic alături de noi, dă LIKE paginii The ONE de Facebook!

Comenteaza Am mai scris despre: artista